Istoric

Scurt istoric al notariatului pe teritoriul României

Noțiunile de „notar” și „act notarial” sunt atestate pe teritoriul actual al României la doar câteva decenii după spațiul italian, unde dezvoltarea economică și călătoriile de afaceri au impus apariția notariatului în Evul Mediu.

Astfel, încă din secolului al XII-lea, în cancelaria voievozilor Transilvaniei funcționau notari, însărcinați cu redactarea actelor oficiale, inclusiv a celor cu specific notarial, sub influența notarilor italieni din suita legaților papali.

Un secol mai târziu, la sfârșitul secolului al XIII-lea și mai ales la mijlocul veacului următor, coloniile genoveze de la Gurile Dunării cunosc și o intensă activitate notarială.

Cu toate că în Țara Românească și Moldova în epoca medievală n-au existat instituții speciale de notariat, sunt atestate documentar activități numeroase de întocmire și de legalizare a multiple acte juridice, în conformitate cu modalitățile practicii instituțiilor notariale bizantine.

Astfel, chiar prima atestare documentară a Bucureștiului o reprezintă un act de vânzare imobiliară întărit de Voievodul Vlad Țepeș, la 20 Septembrie 1459, în Cetatea București.

În Evul Mediu românesc, întocmirea actelor de către logofeți, girul acestora prin semnătură și sigiliu, dar și înregistrarea actelor de dispoziție în registrele județului, au premers ceea ce astăzi spunem despre nevoia actului autentic (ad validitatem sau ad probationem) sub competența și autoritatea notarului public.

Pentru viitoarea instituție notarială, un rol deosebit de important l-au avut Regulamentele organice din 1831. Preluând o parte din Codurile anterioare (Calimah, Caragea), Regulamentele aduc noutatea sistematizării legilor, a instituțiilor juridice, a unor noi reguli, terminologii și proceduri de inspirație franceză. Sunt reglementate distinct și explicit, procedurile necontencioase, ceea ce va determina, în viitor, competențe pe lângă instanțe a unor judecători cu activitate notarială. Merită subliniată specializarea care începe să se producă cu privire la redactarea actelor, la înregistrare lor, ceea ce va conduce de la logofăt la judecător și în cele din urmă la notar. Spiritul dreptului latin este implementat tot mai mult în toată procedura necontencioasă, prin obligativitatea actului scris în materia convențiilor și a dezvoltării sistemului registrelor publice, conduse de logofeții de pe lângă instanțele judecătorești, spus altfel, funcționari cu activități notariale (viitoarele secții ale judecătoriilor cu această competență).

Adoptarea Codului civil român (1865), cu însemnate influențe ale Codului lui Napoleon I, constituie modernitatea consacrată și recunoscută a legislației românești. Un prim pas pe calea modernizării activității notariale după apariția Codului l-a constituit adoptarea la sfârșitul anului 1886 a unui act normativ de o deosebită însemnătate – Legea autentificării actelor.

Actul politic de excepțională importanță al Marii Uniri realizat în 1918 a declanșat un proces de unificare reală a tuturor provinciilor istorice românești într-un stat național unitar care s-a prelungit, în unele cazuri, până în apropierea celui de-al doilea război mondial și care a atras cu sine și instituția notariatului public. Legea și organizarea notarială din Transilvania, Banat și Bucovina, a fost nu doar recunoscută, ca urmare evenimentului de la 1 Decembrie 1918, a formării Statului național unitar român, dar au existat și încercări de extindere a acestui sistem, nefinalizate ca urmare a evenimentelor care au precedat cel de al doilea război mondial. O legislație notarială cu valabilitate pe întregul teritoriu românesc s-a vădit anevoios de aplicat, pe de o parte din cauza cutumelor multiseculare, pe de alta din pricina actelor cu caracter atât de diferit redactate în Vechiul Regat, Transilvania și Banat sau Basarabia – fiecare din aceste provincii suferind, din punct de vedere juridic, influența franceză, germană și respectiv rusească. „Revista notarilor publici” din Oradea dezbătea, la 1929, această situație contradictorie: într-o țară unită, instituția notarială funcționa diferit.

O armonizare a practicilor notariale din Vechiul Regat cu cele din Transilvania, Banat și Bucovina deși anevoioasă, era inevitabilă. După inițiativele Uniunii Generale a Notarilor Publici din România, în anii `930, în vederea extinderii și a unificării sistematice a activității notariale, unificarea legislației în domeniu s-a finalizat prin adoptarea la 3 iulie 1944 a Legii nr. 358 privind autentificarea actelor și legalizarea copiilor de pe înscrisuri. Prin acest act normativ s-au unificat dispozițiile din diferite acte normative privitoare la activitatea notarială, s-a îmbunătățit procedura de autentificare și de învestire cu titlu executoriu a înscrisurilor. Speranțele, cât mai ales beneficiul social real al extinderii acestui mod de organizare a activității notariale, în mod unic, în toată România, au fost spulberate de consecințele celui de al doilea război mondial. Întreg sistemul instituțional al statului a urmat, după cum se cunoaște, modelul sovietic.

Decretul nr. 79 din 30 martie 1950 pentru organizarea Notariatului de Stat punea bazele unui ansamblu de instituții de stat, răspândite pe întreg cuprinsul țării, destinate să întocmească și să ateste înscrisurile (actele) de natură civilă, în scopul de a le conferi autenticitate legală, precum și de a certifica faptele incontestabile care au o semnificație juridică. Scopul noii instituții era, în esență, identic cu acela definit de orice lege notarială: constatarea raporturilor juridice nelitigioase, facilitarea exercitării drepturilor și apărarea intereselor legitime ale titularilor acestora, în respectul legii.

Conform Decretului nr. 79/1950, Notariatul de Stat era un corp cu o organizare proprie, activitatea sa fiind pusă direct sub îndrumarea și controlul Ministerului Justiției, sistematizat pe birouri regionale, orășenești și raionale, corespunzătoare regiunilor, orașelor de subordonare republicană și de subordonare regională, precum și raioanelor. Birourile de notariat de stat urmau să se înființeze prin decizia ministrului justiției iar, după necesitate, se puteau crea Birouri de Notariat de Stat și în celelalte comune, în care se afla sedii principale sau secundare de judecătorii populare. Prin Decizia Ministerului Justiției nr. 1826 din 12 iulie 1950 privind înființarea Birourilor de Notariat de stat în București și în județul Ilfov, își deschideau ușile, începând cu                15 iulie 1950, cele 5 Birouri de Notariat de Stat ale Capitalei și județului Ilfov, cu sediul în București. În primii ani de funcționare, atribuțiile Notariatului de Stat erau restrânse la autentificarea înscrisurilor, legalizarea de acte și trimiterea în posesie a moștenitorilor. Redactarea și autentificarea înscrisurilor, eliberarea copiilor legalizate, legalizarea semnăturilor și actelor de protest ale cambiilor, cecurilor și altor titluri la ordin erau considerate acte de notariat și se întocmeau conform dispozițiilor legii pentru autentificarea și legalizarea înscrisurilor, legii asupra cambiei și biletului de ordin.

Legiuitorul a acordat treptat, prin acte normative speciale, fiecare destinat tratării unei singure proceduri notariale, noi competențe Notariatului de Stat, conform Decretului nr. 387/1952 pentru urmărirea unor datorii pe cale notarială și Decretului nr.40/1953 privind procedura succesorală notarială.

Marea Adunare Națională a adoptat apoi Decretul nr.377 din 20 octombrie 1960 pentru organizarea și funcționarea Notariatului de Stat, după ce, în prealabil, Consiliul de Miniștri aprobase, prin Hotărârea nr.1518 din 14 octombrie 1960, Normele privind organizarea și funcționarea Notariatului de Stat, urmărirea disciplinară a notarilor de stat și efectuarea actelor notariale. Prin Decretul nr. 377/1960 se abrogau Decretul-lege nr. 358 din 3 iulie 1944 pentru autentificarea și legalizarea înscrisurilor, pentru investirea cu data certă și legalizarea copiilor de pe înscrisuri, precum și Decretul nr. 79 din 31 martie 1950 pentru organizarea Notariatului de Stat. În conformitate cu noile dispoziții, actele notariale se îndeplineau de organele notariale prin notari de stat, iar în cazurile prevăzute de lege, de alte organe cărora li se oferea în competență îndeplinirea acestor acte: comitetele executive ale sfaturilor populare comunale sau orășenești din localitățile unde nu funcționau notariate de stat, respectiv, reprezentanțele diplomatice și oficiile consulare românești.

În urma modificărilor administrative din 1968, 1979 și 1981, numărul notariatelor de stat urmează reorganizarea judiciară, ajungând la 140 de unități notariale în care erau angajați în anul 1989, 277 de notari de stat. Fiecare notariat era astfel încadrat cu numărul necesar de notari și notari stagiari, precum și cu personalul auxiliar necesar format din: secretar șef, secretar, arhivar, conducător de carte funciară, șef al serviciului traduceri și traducători; personal tehnico-administrativ: contabil șef, contabil, statistician, șef serviciu administrativ, funcționar principal, dactilograf și muncitor calificat; personal de serviciu: paznici și aprozi.

Notariatele de Stat au continuat să funcționeze în primii ani după Revoluția din 1989, apărând ca stringentă reforma majoră a instituției, în acord cu noile realități economice și sociale.

După dezbateri parlamentare intense, în luna martie 1995 a fost adoptată Legea nr.36/1995, Legea notarilor publici și a activității notariale, publicată în Monitorul Oficial din 12 mai 1995, iar prin Ordinul Ministrului Justiției nr.710/C/05.07.1995 a fost aprobat Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995, fiind definitivat cadrul legal de organizare a Notariatului Public, care s-a reîntors la forma originară de organizare, ca profesie liberală.

A urmat, la 17 noiembrie 1995, trecerea de la notariatele de stat la actualele birouri ale notarilor publici …